Pomenirea numelui

La pomenirile pe care le facem in cadrul cultului, incepind cu cele de la Proscomidie si pina la ectenia cererilor pentru cei vii si ecteniile speciale pentru cei adormiti in Domnul, noi punem in fata lui Dumnezeu numele persoanei pomenite, mijlocind pentru aceasta. Pomenirea pe nume in cadrul rugaciunilor Bisericii tine de ceea ce numim „memorial liturgic". Persoana pomenita, readusa in memoria noastra, devine vie in mintea, inima si rugaciunile noastre, prezentind-o astfel lui Dumnezeu ca sa-Si aminteasca de dinsa, in veci.

Legatura personala

Numele consfintit in Taina Sfintului Botez marcheaza chipul lui Dumnezeu din om, restabilit prin taina nasterii din nou, si exprima responsabilitatea acestuia ca persoana capabila de comuniune. Intre credinciosi si Dumnezeu se stabileste o legatura personala. Pastorul cel bun isi cheama oile sale pe nume (In. 10, 3), iar urmatorii lui Hristos vor avea numele lor inscrise in ceruri (cf. Lc. 10, 20).

Creati din iubire

Nu este necesar sa mai adaugam ceva in plus, ca Dumnezeu sa identifice pe cel care-1 pomenim in rugaciune. Dumnezeu ne cunoaste pe fiecare in mod desavirsit, pentru ca ne-a creat din iubire si ne cunoaste prin iubire, si ne cunoaste si trebuintele si grijile noastre. Cu toate acestea, noi ii adresam lui Dumnezeu rugaciuni de cerere, exprimind dependenta noastra fata de El, ca fii ai Tatalui ceresc. De asemenea, nevoile noastre sint expuse in rugaciunile Bisericii dupa o rinduiala si ordine diferita de cea omeneasca, dupa o „logica liturgica". Sint cu totul gresite adaugirile pe care unii preoti le iau din pomelnicele credinciosilor, ca de exemplu: „N. - patimas", „ratacit" etc. Acestea nu sporesc intensitatea rugaciunii si nici nu contribuie pastoral la sporirea in virtute. Din contra, in auzul credinciosilor sint rostite slabiciunile si patimile omenesti. In sufletul credinciosilor se poate stirni sentimentul de mila fata de acestia, dar e posibil ca acesta sa devina mai curind un sentiment de mindrie sau o auto-multumire, comparindu-se cu acesti „patimasi", fapt care i-ar opri si pe cei evlaviosi din urcusul lor spiritual.

Adormiti in Domnul

In privinta pomenirii celor adormiti in Domnul, singura conditie ca rugaciunile noastre sa fie primite si mijlocirea Bisericii sa fie eficienta este ca acestia sa fi adormit „intru nadejdea invierii celei vesnice", adica sa fie gasiti de clipa mortii in credinta, in comuniune cu Dumnezeu. De aceea, un rol deosebit in aceasta privinta il are impartasirea cu Trupul si Singele Domnului, inainte de sfirsitul vietii.

Luminarea

Luminarea care se aprinde in momentul in care sufletul se desparte de trup este semnul credintei in viata vesnica, semnul nemuririi sufletului si al nadejdii in invierea cea de obste. Nu este insa o conditie a mintuirii, pentru ca martirii n-au murit cu luminarea in mina. Unii credinciosi adauga la numele celor adormiti: „morti fara luminare" sau „neimpartasit", exprimind prin aceasta fie moartea napraznica, fie lipsa de pregatire pentru aceasta clipa neasteptata. Daca preotul rosteste si el la pomeniri aceste adaugiri o face numai „de dragul credinciosilor", care de fapt nu i-au cerut acest lucru, dar desigur o face in detrimentul unitatii si frumusetii ritualului. Aceste adausuri nu vor putea inlocui niciodata nici luminarea, si cu atit mai mult Sfinta Impartasanie.

I.P.S. Laurentiu Streza,

Mitropolitul Ardealului