Biruinta bunului simt

Poate ca veti intelege mai bine rindurile pe care vi le scriu, ca o scrisoare de prietenie, daca va spun ca le scriu indata dupa ce Mitropolitul Daniel a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.

Oaspetele Sibiului din saptamina Adunarii Ecumenice, unde si-a aflat timp pentru linistea dinaintea unei misiuni care se epuizeaza numai in vesnicia Cerului, a obtinut o biruinta a linistii impotriva scandalagismului, a bunului simt impotriva nesimtirii de a te crede mai bun decit ceilalti toti, mai pur si mai superior, ca sa folosesc o indecenta hiperbolizare de imagine. Pentru ca tot ce-am auzit zilele ce au trecut impotriva Mitropolitului Daniel m-a umplut, a cita oara, de rusinea de-a fi contemporan cu sforarii informatiei, cu cei care folosesc sursele de informare segmential si numai in favoarea favorurilor pe care le obtin din colportarea de zvonuri penibile si mizere. Un astfel de personaj este Dan Ciachir care, in toata aceasta perioada, ne-a injurat Mitropolitul, reflex din vremea schismei clujene. Dar despre el si clica de negativisti ne vom ocupa, cu timp si spatiu, altadata.

Atitudine cumpatata

N-a iesit in public nici sa se apere, nici sa acuze, si cine ar fi ratat ocazia Adunarii de la Sibiu ca sa se dea in spectacol?! Nu si-a etalat victoriile si nici nu s-a ascuns dupa analfabeti care sa prezinte opiniei publice cu surle si dobe realitatile din teren. In locul Mitropolitului Daniel n-a vorbit nimeni. Jenat de linguseli, marcat de neinspirate mitocanii, Mitropolitul Daniel a reusit sa invinga duhul lumesc prin cumpatata atitudine dinaintea celor care, extremisti de-o parte sau alta a esicherului gargarei zvonistice, l-au umplut de spumele urii si limitelor de interpretare pe cel care ne-a devenit simbolul rezistentei irenice la marea provocare a manipularii adevarului de catre „cintaretii de curte", fie ele si mitropolitane. Nu se poate sa lovesti in acest simbol fara sa ranesti curatia arhieriei, iar eu cred ca de-aici va trebui sa reevaluam acest moment de istorie al BOR. Sa invatam sa ne aparam Arhiereii este o urgenta, din orice perspectiva privim.

La mormintul Parintelui Span

Zilele acestea a trecut spre Gura Raiului Parintele Gheorghe Span, preotul care a crescut in Hristos zeci de generatii de crestini din Gura Riului si din cartierul Strand. Inmormintarea sa m-a mingiiat nu doar cu nadejdea Invierii, ci si cu nadejdea ca neamului romanesc nu i-a disparut duhul luminos, al bunului simt si al dragostei pentru preotii sai. Sub bombardamentul media in care icoana preotului a fost minjita cu toate mizeriile lumii, prezenta oamenilor la mormintul parintelui lor, sarutarea miinii care le-a botezat copiii si le-a cununat iubirile si le-a mingiiat durerile era, de fapt, sarutul pus peste toate privegherile Parintelui facute de dragul lor; era sarutul pus pe ranile Parintelui pe care indelunga sa pastorire le-a inregistrat, multe facute chiar de ei, fii duhovnicesti pentru care si-a pus inima si sufletul cu o disponibilitate rar intilnita, chiar la Parintii mari ai Ortodoxiei.

Satul, imbracat romaneste

Atunci cind Parintele Span s-a reintors in sat spre a se aseza in cimitirul ce-i va fi poarta spre cer, Satul, imbracat romaneste, l-a intimpinat ca pe unul de-al lor, ca pe unul ce murise si pentru Invierea lor. Aici se joaca lectia deplina a respectului pentru cele ale Bisericii. La latratul ciinos al absentilor din biserica, ce-si aduc aminte de ea doar ca sa o raneasca, mingiierea sarutului de bun simt pentru cel ce-si pune inima pentru oile turmei sale. Aceasta va face de-a pururi diferenta intre credincios si necredincios: taina bunului simt.

Aceasta este taina mergerii mai departe in Biserica. Munca duhovniceasca sub pecetea bunului simt, harisma duhovniceasca prin care ne vom cinsti si Patriarhul si pe smeritul preot ce-si pune inima zalog ca ne meritam cerul. Pentru ca preotia nu ne-a fost data de Hristos decit pentru aceasta crestere in prietenia Duhului. Vrednici sa fim numai de aceasta.